OBIECTIVE EDUCAŢIONALE

Definiţie

Educatia pentru sanatate urmăreşte optimizarea sănătăţii şi prevenirea sau reducerea îmbolnăvirilor la nivel individual şi comunitar, prin influenţarea cunoştinţelor, opiniilor, atitudinilor şi comportamentului celor aflaţi în poziţie "cheie" (decidenţi politici, autorităţi locale, personal medico-sanitar consideraţi ca "modele"), dar şi al comunităţii în ansamblul ei.

Informarea şi cunoştinţele.

 Gradul de informare, cunoştinţele despre sănătate, prin simpla lor asimilare nu induc automat obişnuinţele şi nici comportamentele promovatoare de sănătate, dar nu-i mai puţin adevărat, că nici formarea acestora nu este posibilă fără o informare prealabilă corectă. Totuşi, cunoştinţele prin ele însele, nu constituie o motivaţie suficientă pentru a produce modificări comportamentale, decât atunci când sunt conforme cu nevoile şi interesele grupului.

Atitudinea.

Este o predispoziţie dobândită/ învăţată de a gândi, simţi şi acţiona într-un anumit fel. Atitudinile se constituie pe baza experienţei trăite, dar şi a faptelor observate direct sau indirect. Dispoziţia spre acţiune poate fi aprobativă sau rejetivă, fiind modificată sub influenţa unor condiţii sociale, deci şi a educaţiei.

Măsurarea atitudinii implică o gradare simetrică de la aspectele pozitive, acceptate, la cele negative, rejetate. Această gradare este cunoscută ca scală Likert şi în utilizarea ei se pleacă de la premisa că atitudinea poate fi măsurată pe baza opiniilor şi credinţelor/ convingerilor individuale. Scala Likert se aplică unor propoziţii de tip afirmativ (cunoscute sub numele de itemi) şi cuprinde trei sau cinci aspecte cărora le corespunde un anumit scor. Persoana care completează chestionarul îşi exprimă acordul/dezacordul faţă de o anumită problemă. Scorul final sumează răspunsurile la diferiţi itemi şi exprimă tipul atitudinal.

Comportamentul.

Reprezintă un sistem de fapte care capătă o anumită apreciere morală, constituind maniera de a fi şi de a acţiona a omului. La baza practicilor de sănătate stau deprinderile, elaborarea acestora din urmă nefiind totdeauna uşoară la vârsta adultă. De regulă, a doua decadă a vieţii oamenilor, este şi perioada în care se prefigurează şi apoi se fixează toate comportamentele de bază, multe din ele de afirmare şi adaptare, altele cu risc.

Canale de comunicare/ mijloace de educaţie pentru sănătate

Una din problemele cu care se confruntă educatorii de sănătate este aceea că dobândirea unor cunoştinţe nu conduce totdeauna, la adoptarea unui comportament favorabil sănătăţii. Strategiile de modificare comportamentală se bazează pe cunoaşterea eficacităţii canalelor de comunicare într-o anumită populaţie sau a mijloacelor de educaţie pentru sănătate. Acestea se referă la modalităţile de transmitere a mesajului de la comunicator/ emiţător la receptor, în funcţie de calea transmitere a mesajului, mijloacele de educaţie pentru sănătate pot fi: orale (auditive), vizuale şi audio-vizuale. Calea de transmitere :

-orală, auditivă  sau  verbală-  consilierea,  consultaţia,  convorbirea  de  grup, canalele interpersonale, radioemisiunea

-vizuală-cu rol dominant textul- tipărituri (broşuri, ziare); cu rol dominant imaginea -posterul, panoul publicitar

audio-vizuală- INTERNET, filme, videoclipuri, emisiunea TV, teatrul, jocul de rol, demonstraţia practică, concerte .

Mijloacele verbale sunt cele mai accesibile şi mai răspândite mijloace de educaţie pentru sănătate. Metoda orală permite lectorului modificarea conţinutului şi formei de expunere în raport cu reacţia auditorului. Cea mai mare parte a mijloacelor verbale crează o legătură vie între lector şi auditoriu, prin aceea că lectorul având posibilitatea de a sesiza manifestările ascultătorului (interes, plictiseală, nedumerire, reacţia pozitivă de acceptare, etc.), poate să-şi modifice maniera de a expune, limbajul folosit, conţinutul expunerii, argumentele şi altele. Intr-o comunitate închisă, adeseori clar delimitată geografic sau prin particularităţi etnice, culturale sau religioase, canalele interpersonale au o eficacitate dovedită şi depind de interacţiunea dintre două sau mai multe persoane în procesul de transmitere a mesajelor.

Mijloacele vizuale, dacă sunt bine realizate pot transmite mesajul mult mai uşor şi mai eficient decât alte mijloace, mai ales spre categoria de populaţie cu un grad scăzut de şcolarizare. Mijloacele scrise sau tipărite oferă posibilitatea unei largi cuprinderi de masă, putând fi difuzate în tiraje de zeci şi sute de mii de exemplare. Mijloacele bazate pe imagine pot cuprinde forme plane: afişe, grafice, fotografii, timbre, benere, billboard-uri; forme tridimensionale: modele, machete, mulaje, preparate naturale, articole inscripţionate (tricouri, fulare, sacoşe, cutii de chibrituri, pachete de ţigări).

Mijloacele audio-vizuale sunt pe cât de utile, pe atât de interesante în difuzarea informaţiilor şi mesajelor cu caracter educativ-sanitar către toate categoriile de populaţie. Atunci când populaţia ţintă e reprezentată de adolescenţi şi tineri (cu precădere din mediul urban), canalul de comunicare preferenţial a devenit internetul.

În general, educatorii pentru sănătate utilizează cel puţin două canale de comunicare:

-cele interpersonale şi mass-media (aceasta având o arie de cuprindere foarte mare, cu posibilitatea de transmitere rapidă şi repetată a informaţiilor noi).

Comunicarea în educaţia pentru sănătate

Elementul fundamental în educaţia pentru sănătate este comunicarea, în înţelesul său de bază, comunicarea este un transfer de informaţii între două părţi participante la actul comunicării: un emiţător (individ/ grup) şi un receptor (alt individ/ grup), în urma căruia informaţia transmisă şi captată este înţeleasă şi interpretată în acelaşi mod de către cele două părţi. Un model simplificat al comunicării, aplicabil şi în domeniul educaţiei pentru sănătate, arată că aceasta se înscrie ca o relaţie în binom, stabilită între cei doi parteneri, unul fiind emiţătorul E şi celălalt receptorul R.Intre aceşti doi poli informaţia circulă codificată într-un mesaj M. Eficacitatea comunicării este mult mai mare când se realizează în dublu sens (emiţător-receptor şi receptor-emiţător), prin feed-back emiţătorul putând adapta permanent mesajul. Mesajul este constituit din simboluri imagistice, lingvistice, gestuale, etc. şi trebuie să se bazeze pe valorile culturale şi tradiţiile locale. Caracterul concis, clar şi repetabilitatea (fără riscul de a plictisi), pot asigura validitatea mesajului.

Mesajele negative, care induc teamă, au fost utilizate în campaniile de educaţie pentru sănătate vreme îndelungată, dar impactul lor global este încă incert. Asemenea mesaje pot spori gradul de conştientizare, implicarea sa socială şi abordarea sau preocuparea pentru problema în cauză, îmbinarea elementelor de teamă cu cele optimiste oferă şansa cea mai mare de a le recepţiona corect, analiza şi apoi încorpora în atitudini şi comportamente favorabile sănătăţii.

Barierele în comunicare .

In comunicare pot apare o serie de bariere care ţin de: diferenţele socio-culturale; receptivitatea scăzută a audientului datorită handicapului mintal, bolii, oboselii, lipsei de valoare acordate sănătăţii; atitudine circumspectă faţă de personalul medical (experienţă anterioară negativă, exemplu prost dat de medic, neîncrederea în instituţia respectivă); înţelegere limitată (dificultăţi de limbă, utilizarea de jargoane etc.); mesaje contradictorii (ce îi spune medicul este diferit de ceea ce ştie de acasă sau de la şcoală).

PROMOVAREA SĂNĂTĂŢII

Promovarea sănătăţii este procesul care conferă oamenilor mijloacele de a-şi asigura un control asupra propriei sănătăţi şi de a o îmbunătăţi prin luarea unor decizii în deplină cunoştinţă de cauză. Presupune colaborarea dintre: educaţia pentru sănătate, serviciile preventive şi de îngrijiri de sănătate. Singur, sectorul sanitar însă nu poate oferi condiţiile prealabile şi perspectivele favorabile stării de sănătate. De aceea, promovarea sănătăţii mai necesită acţiunea coordonată a altor factorilor interesaţi: guvern, educaţie, domeniile sociale şi economice conexe, organizaţiile neguvernamentale, autorităţile locale, industria şi mass-media. O politică de promovare a sănătăţii combină metode şi mijloace variate, dar complementare: legislaţia, măsurile fiscale, impozitele, măsuri organizatorice şi îşi propune identificarea obstacolelor care pot împiedica punerea măsurilor în practică.

În promovarea sănătăţii premisele şi resursele prealabile necesare sunt: pacea, adăpostul, hrana, un venit decent, apa şi sanitaţia de bază, un ecosistem stabil, accesul la educaţie, justiţia socială, respect pentru drepturile umane, şanse egale pentru toţi.

Principiile promovării sănătăţii:

-promovarea sănătăţii îmbină metode diverse dar complementare: educaţie, comunicare, legislaţie, măsuri fiscale, schimbări de structură;

-promovarea sănătăţii este orientată spre principalele cauze care condiţionează starea de sănătate;

-promovarea sănătăţii are ca principal scop, determinarea unei participări concrete şi efective a comunităţii;

-promovarea sănătăţii se concentrează pentru a realiza accesul tuturor la sănătate, înlăturând inegalităţile în ceea ce priveşte sănătatea.

Campanii de promovare a sănătăţii în ţara noastră: promovarea consumului de sare iodată; promovarea alăptării; planificarea familială; promovarea folosirii prezervativului ca metodă de prevenire HIV şi a ITS (proiectat ca un parteneriat între organizaţii guvernamentale, neguvernamentale şi internaţionale, şi cu implicarea sectorului privat -Durex). Un exemplu cunoscut de mulţi tineri, campania "Arta contra drog" reprezintă un program alternativa la consumul de droguri, alcool, tutun. Se adresează in special tinerilor cu vârste intre 14-30 ani.

În contextul globalizării, succesul unor programe de sănătate dintr-o anumită ţară poate fi preluat şi adaptat nevoilor specifice fiecărei ţări.

Astfel, programele dedicate prevenirii consumului de alcool, reducerii stresului profesional, combaterii obezităţii pot fi preluate şi adaptate specificului ţării noastre.